vineri, 16 octombrie 2009
Perle de call centre
Multi dintre noi am intrat in campul muncii incepand cu un call centre... Unora li se pare usor, altora, stresant, iar altora amuzant. Eh, dragii mei, adevarul e undeva la mijloc, pentru ca toti cei de la tech support au de a face cu oameni si oameni, care din care mai afaceristi si mai sofisticati, dar care la capitolul tehnica lasa mul de dorit... Si nu ma refer la chestii complicate, gen retelistica, ci la chestii elementare, dupa cum urmeaza. Enjoy!!!
Agent: Please double click on My Computer!
Client: I cannot double click on your computer!
Agent: Do you see on your desktop a small icon like 2 small computers?
Client: What’s a desktop?
Agent: In order to get conencted, you must plug in the USB modem into your computer.
Client: And how do I do that? Do I have to take a screwdrive, open the computer and place the device there?
Agent: What type of connection do you have?
Client: Wireless. I really don’t know what is wrong. I mean...i plugged in the cable but I still cannot pick up the signal...
Clinet: I have a modem, a cable and a laptop... What am I supposed to do with them in order to get connected?
Agent: ( no comment )
Client: Do I have to open my computer to get connected to th internet?
Agent: (no comment)
Daca mai aflu ceva nou, postez!!!
duminică, 12 aprilie 2009
Rătăcire
Rătăcire...
Rătăcesc pe străzi în întunericul nopţii,
Fără vreun ţel anume...
Caut ceva de care nu sunt sigură.
Rătăcesc prin mii de gânduri nesigure,
Prin şoaptele nerostite încă,
Şi merg.
Pe străzi din ce în ce mai întortochiate,
Pe străzi din ce în ce mai pustii,
Umblate doar de nălucile sufletului meu
Când le este permis să viseze.
Stânga sau dreapta?
Oare unde duce?
Sper să mă ducă la tine.
joi, 29 mai 2008
Bucureştii de ieri şi de azi în conflict
„Bucureşti, Bucureşti, cât de drag îmi eşti!”. Cel puţin aşa spune vorba cântecului, căci dacă stăm să analizăm situaţia în care se afla acum minunata noastră capitală, vom descoperi că situaţia nu e nicidecum roză. Şi asta pentru că oraşul se confruntă cu o serie de incongruenţe în ceea ce priveşte stilul clădirilor şi zona în care au răsărit. Şi în cazul de faţă, neconcordanţele sunt la ele acasă.
Ca să discutăm un caz concret, am ales câteva clădiri care sunt amplasate într-o zonă in care fac notă discordantă cu celelalte. Una dintre aceste clădiri este cea a hotelului NOVOTEL. Toţi am trecut măcar o dată pe lângă ea si ne-am minunat la modul cel mai propriu de structura de sticlă şi beton. Bineînţeles, din punct de vedere arhitectural, este o clădire deosebită, creează impresia că nu ocupă prea mult spaţiu in exterior, iar interiorul este de domeniul fantasticului. Spaţiul este la el acasă, fără a mai vorbi de confort. Dar acest subiect nu face obiectul discuţiei noastre. Partea care a şocat este că inglobează faţada fostului Teatru Naţional. Să zicem că aceasta clădire incerca un soi de rescriere a originalului. Cel mai probabil s-a mers pe ideea păstrării faţadei, dacă teatrul tot a fost supus vicisitudinilor sorţii.
Încercarea arhitecţilor este una reusita. Dar sa nu uitam ca in zonă se află şi alte clădiri care fac notă discordantă. Şi aici mă refer la ceea ce exista înainte să ia fiinţă NOVOTEL, clădiri de secol XIX, cel mult început de secol XX. Acesta clădire striveşte practic tot ceea ce este in jur, alături de alţi astfel de „mamuţi” din beton şi sticlă, cum ar fi Palatul Telefoanelor, care practic guvernează întreaga zonă. Şi dacă mai punem la socoteală şi tot arsenalul de antene care îl fac să pară şi mai mare şi venit parcă dintr-o altă dimensiune – Bucureştii în 2200, probabil – tabloul este complet.
Şi dacă secolul XX a însemnat o inovaţie nu doar în ceea ce înseamnă cum se constrieşte, ci şi in ceea ce priveşte materialele de construcţie, ne minunăm cu toţii de gigantul care a răsărit din senin lângă Catedrala Sfantul Iosif : sticlă şi beton, şi bineînţeles, sare, piper şi scandal, după gustul fiecăruia. Căci această clădire a fost mai întâi de toate controversată nu din cauza notei discordante pe care o făcea cu arhitectura de secol XIX a cladirilor din jur si a catedralei, ci din cauza faptului că ar afecta structura de rezistenţă a catedrlei. Experţii chemaţi la faţa locului au spus că nu poate produce cine ştie ce pagube. Dar este oare chiar aşa? Să ne gandim că acel gigant se afla în imediata vecinătate a catedralei şi că o asemenea construcţie necesită o fundaţie destul de solidă şi destul de adâncă, ceea ce ne face să credem că structura de rezistenţă a catedralei poate fi serios afectată.
Până se decid autorităţile dacă e aşa sau nu, lucrările au demarat cu succes şi sunt aproape finalizate. Marşurile credicioşilor nu au avut prea mare efect, opinia publică pare deja să fi uitat problema. Dar rămâne totuşi acest aspect pestriţ al Bucureştilor, cu o arhitectură mai mult decât haotică, greu de controlat. Să se fi uitat între timp de planurile de urbanism? Că arhitecţi de valoare încă mai există. Dar să ne amintim că trăim în România, patria tuturor posibilităţilor.
Ca să discutăm un caz concret, am ales câteva clădiri care sunt amplasate într-o zonă in care fac notă discordantă cu celelalte. Una dintre aceste clădiri este cea a hotelului NOVOTEL. Toţi am trecut măcar o dată pe lângă ea si ne-am minunat la modul cel mai propriu de structura de sticlă şi beton. Bineînţeles, din punct de vedere arhitectural, este o clădire deosebită, creează impresia că nu ocupă prea mult spaţiu in exterior, iar interiorul este de domeniul fantasticului. Spaţiul este la el acasă, fără a mai vorbi de confort. Dar acest subiect nu face obiectul discuţiei noastre. Partea care a şocat este că inglobează faţada fostului Teatru Naţional. Să zicem că aceasta clădire incerca un soi de rescriere a originalului. Cel mai probabil s-a mers pe ideea păstrării faţadei, dacă teatrul tot a fost supus vicisitudinilor sorţii.
Încercarea arhitecţilor este una reusita. Dar sa nu uitam ca in zonă se află şi alte clădiri care fac notă discordantă. Şi aici mă refer la ceea ce exista înainte să ia fiinţă NOVOTEL, clădiri de secol XIX, cel mult început de secol XX. Acesta clădire striveşte practic tot ceea ce este in jur, alături de alţi astfel de „mamuţi” din beton şi sticlă, cum ar fi Palatul Telefoanelor, care practic guvernează întreaga zonă. Şi dacă mai punem la socoteală şi tot arsenalul de antene care îl fac să pară şi mai mare şi venit parcă dintr-o altă dimensiune – Bucureştii în 2200, probabil – tabloul este complet.
Şi dacă secolul XX a însemnat o inovaţie nu doar în ceea ce înseamnă cum se constrieşte, ci şi in ceea ce priveşte materialele de construcţie, ne minunăm cu toţii de gigantul care a răsărit din senin lângă Catedrala Sfantul Iosif : sticlă şi beton, şi bineînţeles, sare, piper şi scandal, după gustul fiecăruia. Căci această clădire a fost mai întâi de toate controversată nu din cauza notei discordante pe care o făcea cu arhitectura de secol XIX a cladirilor din jur si a catedralei, ci din cauza faptului că ar afecta structura de rezistenţă a catedrlei. Experţii chemaţi la faţa locului au spus că nu poate produce cine ştie ce pagube. Dar este oare chiar aşa? Să ne gandim că acel gigant se afla în imediata vecinătate a catedralei şi că o asemenea construcţie necesită o fundaţie destul de solidă şi destul de adâncă, ceea ce ne face să credem că structura de rezistenţă a catedralei poate fi serios afectată.
Până se decid autorităţile dacă e aşa sau nu, lucrările au demarat cu succes şi sunt aproape finalizate. Marşurile credicioşilor nu au avut prea mare efect, opinia publică pare deja să fi uitat problema. Dar rămâne totuşi acest aspect pestriţ al Bucureştilor, cu o arhitectură mai mult decât haotică, greu de controlat. Să se fi uitat între timp de planurile de urbanism? Că arhitecţi de valoare încă mai există. Dar să ne amintim că trăim în România, patria tuturor posibilităţilor.
miercuri, 23 aprilie 2008
Short Story...
I woke up this morning, and the first thing I saw was your face...Just like that. And it made me wonder...what if...? How would it be like to see your face every morning? How would it be to feel your arms around me every time my world shutters and to hear your voice saying that everything is just fine? And then all this made me think of you...I needn’t do that, but why did I? I kept thinking about you...and I found out that you were deep in my soul. And then I wondered what were you doing there...and how did you get in...as I never let you in...The door was closed...I took care of that long time ago... And yet, I never tried to get you out of there as I really liked that warm feeling. But the fear was still there...so I started wondering again...will you stay? Will you promise not to hurt me? Will you promise to be there everytime I call? Or better yet, can you? As willingness and possibility are both conditioned by other feelings and I do not know yours. This story must have an answer...So what do you say? How will it end?
sâmbătă, 19 aprilie 2008
Ce este curajul?
A fi curajos nu inseamna a nu simti frica, ci a avea puterea de a-ti marturisi trairile si sentimentele...Sa zicem ca aceasta este o pontentiala definitie a curajului, desi acceptiunea acestui termen are deschidere spre arii mult mai largi. Dar m-am oprit asupra acestui aspect pentru ca aici pierdem teren majoritatea dintre noi... Asa ca m-am gandit sa discutam despre o lectie de curaj pe care o primim de la doua personaje despre care nu se stie cu exactitate daca au existat sau nu in realitate, dar care au luat viata in opera lui Shakespeare – Romeo si Julieta.
Lectie de curaj am spus...dar poate este prea putin, pentru ca ceea ce numim noi la ei curaj este de fapt puterea de a-si accepta trairile si de a lupta pentru ele chiar daca asta inseamna sacrificiul suprem. Daca vorbim despre Romeo si Julieta, vom spune ca totusi este vorba despre un suicid, ca cei doi nu erau decat niste copii care nu stiau cum stau lucrurile cu adevarat in viata, si care au decis sa se razvrateasca impotriva celor care nu ii intelegeau. Caci, dupa cum bine stim, cele doua familii erau rivale. Si ne vom gandi ca suicidul este unul dintre cele sapte pacate capitale... Dar tocmai in acest lucru rezida actul de curaj: dragostea lor le-a dat puterea sa sfideze pana si divinitatea.
Acest lucru nu este o incurajare a suicidului, ci doar a actului de curaj care depaseste orice limita. Acestui concept i se dau de regula alte conotatii, legate de cele mai multe ori de puterea fizica, de diferite abilitati care te fac invincibil si care te determina sa actionezi intr-un anume fel. Dar acest concept are si o latura psihica, mult mai pregnanta si care tinde sa controleze pe toate celelalte. Si in acest caz conceptul de Curaj este strans legat de iubire. Cele doua nu pot fi separate, intrucat in acest caz, un concept il presupune pe celalalt. E ca un fel de matematica a sentimentelor, un fel de logica, desi sentimentele exclud logica din start. Dar putem folosi comparatia, a la rigueur.
De ce am asociat curajul cu iubirea? Pentru ca daca facem o operatie simpla de adunare intre cele doua, rezultatul este uimitor. Si ii avem dovada pe cei doi indragostiti ai lui Shakespeare. Si nu doar pe cei doi. Cele doua cupluri din „Visul unei nopti de vara” reusesc datorita acestor doua sentimente sa accepte ceea ce simt dupa ce hoinaresc sub vraja zanei o noapte intreaga prin padure. Vom spune ca acestea nu sunt decat povesti, ca nenea Shakespeare era un idealist si jumatate, ca vedea totul mult prea roz, ca traia intr-o lume diferita de a noastra, ca mentalitatea era alta. Poate ca da, poate ca putem accepta si varianta asta, dar totusi sentimentul are cam aceeasi acceptiune ca si atunci...sa zicem ca cel putin in linii mari. Dar singurul lucru care s-a schimbat este gradul nostru de hotarare de a accepta ceea ce simtim. Aici rezida diferenta. Nu avem curajul sa recunoastem si nici sa actionam. Stam la adapostul indiferentei sperand ca celalalt va face pasul. Dar este oare chiar asa?
Shakespeare ne-a deschis calea spre fericire prin aceste lectii de curaj. Caci pana si Macbeth a avut curajul sa isi asculte consoarta si sa comita o crima pentru a-si atinge idealul, stiind totusi ca nu este calea cea dreapta. Mentionez inca o data ca nu incerc sa instig la crima si la suicid. Incerc sa redeschid calea inchisa o data cu moartea marelui maestru al sentimentelor. Asta pentru ca omul e capabil de mult mai mult decat arata. Poate sa stranga mana pe care o evita din anumite motive...poate sa priveasca in ochii pe care ii priveste de la distanta, poate sa sarute buzele pe care le doreste...
Asta e interpretarea mea...dar nenea Shakespeare poate fi mult mai profund. Asa ca ar trebui mai intai sa ne facem curaj sa il citim si apoi sa invatam din ceea ce el le invata pe personajele sale: pe regele Lear sa accepte coroana de paie, pe indragostiti sa isi urmeze inima, pe noi, sa invatam de la ei...
Lectie de curaj am spus...dar poate este prea putin, pentru ca ceea ce numim noi la ei curaj este de fapt puterea de a-si accepta trairile si de a lupta pentru ele chiar daca asta inseamna sacrificiul suprem. Daca vorbim despre Romeo si Julieta, vom spune ca totusi este vorba despre un suicid, ca cei doi nu erau decat niste copii care nu stiau cum stau lucrurile cu adevarat in viata, si care au decis sa se razvrateasca impotriva celor care nu ii intelegeau. Caci, dupa cum bine stim, cele doua familii erau rivale. Si ne vom gandi ca suicidul este unul dintre cele sapte pacate capitale... Dar tocmai in acest lucru rezida actul de curaj: dragostea lor le-a dat puterea sa sfideze pana si divinitatea.
Acest lucru nu este o incurajare a suicidului, ci doar a actului de curaj care depaseste orice limita. Acestui concept i se dau de regula alte conotatii, legate de cele mai multe ori de puterea fizica, de diferite abilitati care te fac invincibil si care te determina sa actionezi intr-un anume fel. Dar acest concept are si o latura psihica, mult mai pregnanta si care tinde sa controleze pe toate celelalte. Si in acest caz conceptul de Curaj este strans legat de iubire. Cele doua nu pot fi separate, intrucat in acest caz, un concept il presupune pe celalalt. E ca un fel de matematica a sentimentelor, un fel de logica, desi sentimentele exclud logica din start. Dar putem folosi comparatia, a la rigueur.
De ce am asociat curajul cu iubirea? Pentru ca daca facem o operatie simpla de adunare intre cele doua, rezultatul este uimitor. Si ii avem dovada pe cei doi indragostiti ai lui Shakespeare. Si nu doar pe cei doi. Cele doua cupluri din „Visul unei nopti de vara” reusesc datorita acestor doua sentimente sa accepte ceea ce simt dupa ce hoinaresc sub vraja zanei o noapte intreaga prin padure. Vom spune ca acestea nu sunt decat povesti, ca nenea Shakespeare era un idealist si jumatate, ca vedea totul mult prea roz, ca traia intr-o lume diferita de a noastra, ca mentalitatea era alta. Poate ca da, poate ca putem accepta si varianta asta, dar totusi sentimentul are cam aceeasi acceptiune ca si atunci...sa zicem ca cel putin in linii mari. Dar singurul lucru care s-a schimbat este gradul nostru de hotarare de a accepta ceea ce simtim. Aici rezida diferenta. Nu avem curajul sa recunoastem si nici sa actionam. Stam la adapostul indiferentei sperand ca celalalt va face pasul. Dar este oare chiar asa?
Shakespeare ne-a deschis calea spre fericire prin aceste lectii de curaj. Caci pana si Macbeth a avut curajul sa isi asculte consoarta si sa comita o crima pentru a-si atinge idealul, stiind totusi ca nu este calea cea dreapta. Mentionez inca o data ca nu incerc sa instig la crima si la suicid. Incerc sa redeschid calea inchisa o data cu moartea marelui maestru al sentimentelor. Asta pentru ca omul e capabil de mult mai mult decat arata. Poate sa stranga mana pe care o evita din anumite motive...poate sa priveasca in ochii pe care ii priveste de la distanta, poate sa sarute buzele pe care le doreste...
Asta e interpretarea mea...dar nenea Shakespeare poate fi mult mai profund. Asa ca ar trebui mai intai sa ne facem curaj sa il citim si apoi sa invatam din ceea ce el le invata pe personajele sale: pe regele Lear sa accepte coroana de paie, pe indragostiti sa isi urmeze inima, pe noi, sa invatam de la ei...
vineri, 18 aprilie 2008
Let me not to the marriage of true minds
Admit impediments. Love is not love
Which alters when it alteration finds,
Or bends with the remover to remove:
O no! it is an ever-fixed mark
That looks on tempests and is never shaken;
It is the star to every wandering bark,
Whose worth's unknown, although his height be taken.
Love's not Time's fool, though rosy lips and cheeks
Within his bending sickle's compass come:
Love alters not with his brief hours and weeks,
But bears it out even to the edge of doom.
If this be error and upon me proved,
I never writ, nor no man ever loved.
Admit impediments. Love is not love
Which alters when it alteration finds,
Or bends with the remover to remove:
O no! it is an ever-fixed mark
That looks on tempests and is never shaken;
It is the star to every wandering bark,
Whose worth's unknown, although his height be taken.
Love's not Time's fool, though rosy lips and cheeks
Within his bending sickle's compass come:
Love alters not with his brief hours and weeks,
But bears it out even to the edge of doom.
If this be error and upon me proved,
I never writ, nor no man ever loved.
W.S.
miercuri, 16 aprilie 2008
Sentimentul...
„Oh, Romeo,Romeo, why art thou, Romeo?” Aceasta cred ca e intrebarea pe care si-o pune orice Julieta, fie ea una a timpurilor trecute, prezente sau viitoare. Asta pentru ca sentimentul acesta nu aduce mai tot timpul doar zile insorilte... ploaia de lacrimi is poate face imediat aparitia chair si pe cel mai senin chip. Dar oare de ce? Oare am uitat sa iubim? Sau mai bine zis am uitat sa recunoastem acest sentient, am uitat ca mai exista si l-am inchis undeva in strafundul cel mai negru al sufletului. Doar traim intr-o lume in care doar cei cu sange rece reusesc sa isi faca loc. Asa ca, incetisor, si noi, ceilalti, ii urmam.
Personajele nu s-au schimbat prea mult ci doar realitatile. Romeo si Julieta se intalnesc oricum in orice peisaj...fie el rural sau urban. S-a schimbat doar acceptiunea lor asupra acestui cuvant, candva magic. Din fericire, in strafundul cel mai negru al sufletului exista ramasitele acestui sentiment atat de pur. Numai ca ne este frica sa il lasam sa iasa la lumina. Asta pentru ca nu trebuie sa riscam nimic. Cuvintele noastre, daca se fac auzite, ar putea fi luate in deradere, si ne temem de asta. De parca am putea prevedea viitorul... Dar se pare ca e mai sigur sa traiesti intr-o lume a faimoasei intrebari”What if?” E mai sigur sa te uiti la ea sau la el de la distata, sa contepli privelistea...astfel exista certitudinea ca nu o sa te ranesti prea tare. Ii faci cu mana in semn de salut si mai arunci o privire cu coada ochiului... si cam atat.
Si de ce sa recunosti ca exista sentimentele? Cui ii pasa la urma urmei? Mai bine sa faci sa para totul o joaca colegiala, amicala... astfel stii ca macar tu nu suferi... Dar iubirea insemna sacrificiu si suferinta. Insa astazi tot mai multi se tem de aceste doua entitati. Ne intrebam mereu de ce sa ne creem singuri complicatii cand putem trai foarte bine si asa. Si asa viata se rezuma la rutina, la monotonie... la gesturi mecanice. Si cand cineva totusi citeste in sufletul nostru nelinistea provocata de nenorocitul sentiment si ne intreaba „ Stie?” survine replica: „ Cine ce sa stie?” Raspunsul survine poate si pentru ca intrebarea a venit din prtea celui care a iscat nasterea sentimentului...si atunci alegem calea cea mai simpla... O sa treaca..e ceva pasager..nu mi se intampla mie...si negam si suferinta...
Ne-am creat o lume mult prea reala din care nu putem evada...am inlantuit sentimentl pentru ca era dovada clara a slabiciunii, si am preferat sa ne transformam intr-o masinarie care nu stie sa faca altceva decat sa execute comenzi stricte si pur matematice, rationale. Visele, sentimentele, speranta ca intr-o zi o sa apara, toate acestea nu sunt decat „shadows and dust”...totul e desertaciune...
Dar poate...cine stie...poate Shakespeare poate face o minune...macar el...
Personajele nu s-au schimbat prea mult ci doar realitatile. Romeo si Julieta se intalnesc oricum in orice peisaj...fie el rural sau urban. S-a schimbat doar acceptiunea lor asupra acestui cuvant, candva magic. Din fericire, in strafundul cel mai negru al sufletului exista ramasitele acestui sentiment atat de pur. Numai ca ne este frica sa il lasam sa iasa la lumina. Asta pentru ca nu trebuie sa riscam nimic. Cuvintele noastre, daca se fac auzite, ar putea fi luate in deradere, si ne temem de asta. De parca am putea prevedea viitorul... Dar se pare ca e mai sigur sa traiesti intr-o lume a faimoasei intrebari”What if?” E mai sigur sa te uiti la ea sau la el de la distata, sa contepli privelistea...astfel exista certitudinea ca nu o sa te ranesti prea tare. Ii faci cu mana in semn de salut si mai arunci o privire cu coada ochiului... si cam atat.
Si de ce sa recunosti ca exista sentimentele? Cui ii pasa la urma urmei? Mai bine sa faci sa para totul o joaca colegiala, amicala... astfel stii ca macar tu nu suferi... Dar iubirea insemna sacrificiu si suferinta. Insa astazi tot mai multi se tem de aceste doua entitati. Ne intrebam mereu de ce sa ne creem singuri complicatii cand putem trai foarte bine si asa. Si asa viata se rezuma la rutina, la monotonie... la gesturi mecanice. Si cand cineva totusi citeste in sufletul nostru nelinistea provocata de nenorocitul sentiment si ne intreaba „ Stie?” survine replica: „ Cine ce sa stie?” Raspunsul survine poate si pentru ca intrebarea a venit din prtea celui care a iscat nasterea sentimentului...si atunci alegem calea cea mai simpla... O sa treaca..e ceva pasager..nu mi se intampla mie...si negam si suferinta...
Ne-am creat o lume mult prea reala din care nu putem evada...am inlantuit sentimentl pentru ca era dovada clara a slabiciunii, si am preferat sa ne transformam intr-o masinarie care nu stie sa faca altceva decat sa execute comenzi stricte si pur matematice, rationale. Visele, sentimentele, speranta ca intr-o zi o sa apara, toate acestea nu sunt decat „shadows and dust”...totul e desertaciune...
Dar poate...cine stie...poate Shakespeare poate face o minune...macar el...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)