„Oh, Romeo,Romeo, why art thou, Romeo?” Aceasta cred ca e intrebarea pe care si-o pune orice Julieta, fie ea una a timpurilor trecute, prezente sau viitoare. Asta pentru ca sentimentul acesta nu aduce mai tot timpul doar zile insorilte... ploaia de lacrimi is poate face imediat aparitia chair si pe cel mai senin chip. Dar oare de ce? Oare am uitat sa iubim? Sau mai bine zis am uitat sa recunoastem acest sentient, am uitat ca mai exista si l-am inchis undeva in strafundul cel mai negru al sufletului. Doar traim intr-o lume in care doar cei cu sange rece reusesc sa isi faca loc. Asa ca, incetisor, si noi, ceilalti, ii urmam.
Personajele nu s-au schimbat prea mult ci doar realitatile. Romeo si Julieta se intalnesc oricum in orice peisaj...fie el rural sau urban. S-a schimbat doar acceptiunea lor asupra acestui cuvant, candva magic. Din fericire, in strafundul cel mai negru al sufletului exista ramasitele acestui sentiment atat de pur. Numai ca ne este frica sa il lasam sa iasa la lumina. Asta pentru ca nu trebuie sa riscam nimic. Cuvintele noastre, daca se fac auzite, ar putea fi luate in deradere, si ne temem de asta. De parca am putea prevedea viitorul... Dar se pare ca e mai sigur sa traiesti intr-o lume a faimoasei intrebari”What if?” E mai sigur sa te uiti la ea sau la el de la distata, sa contepli privelistea...astfel exista certitudinea ca nu o sa te ranesti prea tare. Ii faci cu mana in semn de salut si mai arunci o privire cu coada ochiului... si cam atat.
Si de ce sa recunosti ca exista sentimentele? Cui ii pasa la urma urmei? Mai bine sa faci sa para totul o joaca colegiala, amicala... astfel stii ca macar tu nu suferi... Dar iubirea insemna sacrificiu si suferinta. Insa astazi tot mai multi se tem de aceste doua entitati. Ne intrebam mereu de ce sa ne creem singuri complicatii cand putem trai foarte bine si asa. Si asa viata se rezuma la rutina, la monotonie... la gesturi mecanice. Si cand cineva totusi citeste in sufletul nostru nelinistea provocata de nenorocitul sentiment si ne intreaba „ Stie?” survine replica: „ Cine ce sa stie?” Raspunsul survine poate si pentru ca intrebarea a venit din prtea celui care a iscat nasterea sentimentului...si atunci alegem calea cea mai simpla... O sa treaca..e ceva pasager..nu mi se intampla mie...si negam si suferinta...
Ne-am creat o lume mult prea reala din care nu putem evada...am inlantuit sentimentl pentru ca era dovada clara a slabiciunii, si am preferat sa ne transformam intr-o masinarie care nu stie sa faca altceva decat sa execute comenzi stricte si pur matematice, rationale. Visele, sentimentele, speranta ca intr-o zi o sa apara, toate acestea nu sunt decat „shadows and dust”...totul e desertaciune...
Dar poate...cine stie...poate Shakespeare poate face o minune...macar el...
Personajele nu s-au schimbat prea mult ci doar realitatile. Romeo si Julieta se intalnesc oricum in orice peisaj...fie el rural sau urban. S-a schimbat doar acceptiunea lor asupra acestui cuvant, candva magic. Din fericire, in strafundul cel mai negru al sufletului exista ramasitele acestui sentiment atat de pur. Numai ca ne este frica sa il lasam sa iasa la lumina. Asta pentru ca nu trebuie sa riscam nimic. Cuvintele noastre, daca se fac auzite, ar putea fi luate in deradere, si ne temem de asta. De parca am putea prevedea viitorul... Dar se pare ca e mai sigur sa traiesti intr-o lume a faimoasei intrebari”What if?” E mai sigur sa te uiti la ea sau la el de la distata, sa contepli privelistea...astfel exista certitudinea ca nu o sa te ranesti prea tare. Ii faci cu mana in semn de salut si mai arunci o privire cu coada ochiului... si cam atat.
Si de ce sa recunosti ca exista sentimentele? Cui ii pasa la urma urmei? Mai bine sa faci sa para totul o joaca colegiala, amicala... astfel stii ca macar tu nu suferi... Dar iubirea insemna sacrificiu si suferinta. Insa astazi tot mai multi se tem de aceste doua entitati. Ne intrebam mereu de ce sa ne creem singuri complicatii cand putem trai foarte bine si asa. Si asa viata se rezuma la rutina, la monotonie... la gesturi mecanice. Si cand cineva totusi citeste in sufletul nostru nelinistea provocata de nenorocitul sentiment si ne intreaba „ Stie?” survine replica: „ Cine ce sa stie?” Raspunsul survine poate si pentru ca intrebarea a venit din prtea celui care a iscat nasterea sentimentului...si atunci alegem calea cea mai simpla... O sa treaca..e ceva pasager..nu mi se intampla mie...si negam si suferinta...
Ne-am creat o lume mult prea reala din care nu putem evada...am inlantuit sentimentl pentru ca era dovada clara a slabiciunii, si am preferat sa ne transformam intr-o masinarie care nu stie sa faca altceva decat sa execute comenzi stricte si pur matematice, rationale. Visele, sentimentele, speranta ca intr-o zi o sa apara, toate acestea nu sunt decat „shadows and dust”...totul e desertaciune...
Dar poate...cine stie...poate Shakespeare poate face o minune...macar el...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu