A fi curajos nu inseamna a nu simti frica, ci a avea puterea de a-ti marturisi trairile si sentimentele...Sa zicem ca aceasta este o pontentiala definitie a curajului, desi acceptiunea acestui termen are deschidere spre arii mult mai largi. Dar m-am oprit asupra acestui aspect pentru ca aici pierdem teren majoritatea dintre noi... Asa ca m-am gandit sa discutam despre o lectie de curaj pe care o primim de la doua personaje despre care nu se stie cu exactitate daca au existat sau nu in realitate, dar care au luat viata in opera lui Shakespeare – Romeo si Julieta.
Lectie de curaj am spus...dar poate este prea putin, pentru ca ceea ce numim noi la ei curaj este de fapt puterea de a-si accepta trairile si de a lupta pentru ele chiar daca asta inseamna sacrificiul suprem. Daca vorbim despre Romeo si Julieta, vom spune ca totusi este vorba despre un suicid, ca cei doi nu erau decat niste copii care nu stiau cum stau lucrurile cu adevarat in viata, si care au decis sa se razvrateasca impotriva celor care nu ii intelegeau. Caci, dupa cum bine stim, cele doua familii erau rivale. Si ne vom gandi ca suicidul este unul dintre cele sapte pacate capitale... Dar tocmai in acest lucru rezida actul de curaj: dragostea lor le-a dat puterea sa sfideze pana si divinitatea.
Acest lucru nu este o incurajare a suicidului, ci doar a actului de curaj care depaseste orice limita. Acestui concept i se dau de regula alte conotatii, legate de cele mai multe ori de puterea fizica, de diferite abilitati care te fac invincibil si care te determina sa actionezi intr-un anume fel. Dar acest concept are si o latura psihica, mult mai pregnanta si care tinde sa controleze pe toate celelalte. Si in acest caz conceptul de Curaj este strans legat de iubire. Cele doua nu pot fi separate, intrucat in acest caz, un concept il presupune pe celalalt. E ca un fel de matematica a sentimentelor, un fel de logica, desi sentimentele exclud logica din start. Dar putem folosi comparatia, a la rigueur.
De ce am asociat curajul cu iubirea? Pentru ca daca facem o operatie simpla de adunare intre cele doua, rezultatul este uimitor. Si ii avem dovada pe cei doi indragostiti ai lui Shakespeare. Si nu doar pe cei doi. Cele doua cupluri din „Visul unei nopti de vara” reusesc datorita acestor doua sentimente sa accepte ceea ce simt dupa ce hoinaresc sub vraja zanei o noapte intreaga prin padure. Vom spune ca acestea nu sunt decat povesti, ca nenea Shakespeare era un idealist si jumatate, ca vedea totul mult prea roz, ca traia intr-o lume diferita de a noastra, ca mentalitatea era alta. Poate ca da, poate ca putem accepta si varianta asta, dar totusi sentimentul are cam aceeasi acceptiune ca si atunci...sa zicem ca cel putin in linii mari. Dar singurul lucru care s-a schimbat este gradul nostru de hotarare de a accepta ceea ce simtim. Aici rezida diferenta. Nu avem curajul sa recunoastem si nici sa actionam. Stam la adapostul indiferentei sperand ca celalalt va face pasul. Dar este oare chiar asa?
Shakespeare ne-a deschis calea spre fericire prin aceste lectii de curaj. Caci pana si Macbeth a avut curajul sa isi asculte consoarta si sa comita o crima pentru a-si atinge idealul, stiind totusi ca nu este calea cea dreapta. Mentionez inca o data ca nu incerc sa instig la crima si la suicid. Incerc sa redeschid calea inchisa o data cu moartea marelui maestru al sentimentelor. Asta pentru ca omul e capabil de mult mai mult decat arata. Poate sa stranga mana pe care o evita din anumite motive...poate sa priveasca in ochii pe care ii priveste de la distanta, poate sa sarute buzele pe care le doreste...
Asta e interpretarea mea...dar nenea Shakespeare poate fi mult mai profund. Asa ca ar trebui mai intai sa ne facem curaj sa il citim si apoi sa invatam din ceea ce el le invata pe personajele sale: pe regele Lear sa accepte coroana de paie, pe indragostiti sa isi urmeze inima, pe noi, sa invatam de la ei...
Lectie de curaj am spus...dar poate este prea putin, pentru ca ceea ce numim noi la ei curaj este de fapt puterea de a-si accepta trairile si de a lupta pentru ele chiar daca asta inseamna sacrificiul suprem. Daca vorbim despre Romeo si Julieta, vom spune ca totusi este vorba despre un suicid, ca cei doi nu erau decat niste copii care nu stiau cum stau lucrurile cu adevarat in viata, si care au decis sa se razvrateasca impotriva celor care nu ii intelegeau. Caci, dupa cum bine stim, cele doua familii erau rivale. Si ne vom gandi ca suicidul este unul dintre cele sapte pacate capitale... Dar tocmai in acest lucru rezida actul de curaj: dragostea lor le-a dat puterea sa sfideze pana si divinitatea.
Acest lucru nu este o incurajare a suicidului, ci doar a actului de curaj care depaseste orice limita. Acestui concept i se dau de regula alte conotatii, legate de cele mai multe ori de puterea fizica, de diferite abilitati care te fac invincibil si care te determina sa actionezi intr-un anume fel. Dar acest concept are si o latura psihica, mult mai pregnanta si care tinde sa controleze pe toate celelalte. Si in acest caz conceptul de Curaj este strans legat de iubire. Cele doua nu pot fi separate, intrucat in acest caz, un concept il presupune pe celalalt. E ca un fel de matematica a sentimentelor, un fel de logica, desi sentimentele exclud logica din start. Dar putem folosi comparatia, a la rigueur.
De ce am asociat curajul cu iubirea? Pentru ca daca facem o operatie simpla de adunare intre cele doua, rezultatul este uimitor. Si ii avem dovada pe cei doi indragostiti ai lui Shakespeare. Si nu doar pe cei doi. Cele doua cupluri din „Visul unei nopti de vara” reusesc datorita acestor doua sentimente sa accepte ceea ce simt dupa ce hoinaresc sub vraja zanei o noapte intreaga prin padure. Vom spune ca acestea nu sunt decat povesti, ca nenea Shakespeare era un idealist si jumatate, ca vedea totul mult prea roz, ca traia intr-o lume diferita de a noastra, ca mentalitatea era alta. Poate ca da, poate ca putem accepta si varianta asta, dar totusi sentimentul are cam aceeasi acceptiune ca si atunci...sa zicem ca cel putin in linii mari. Dar singurul lucru care s-a schimbat este gradul nostru de hotarare de a accepta ceea ce simtim. Aici rezida diferenta. Nu avem curajul sa recunoastem si nici sa actionam. Stam la adapostul indiferentei sperand ca celalalt va face pasul. Dar este oare chiar asa?
Shakespeare ne-a deschis calea spre fericire prin aceste lectii de curaj. Caci pana si Macbeth a avut curajul sa isi asculte consoarta si sa comita o crima pentru a-si atinge idealul, stiind totusi ca nu este calea cea dreapta. Mentionez inca o data ca nu incerc sa instig la crima si la suicid. Incerc sa redeschid calea inchisa o data cu moartea marelui maestru al sentimentelor. Asta pentru ca omul e capabil de mult mai mult decat arata. Poate sa stranga mana pe care o evita din anumite motive...poate sa priveasca in ochii pe care ii priveste de la distanta, poate sa sarute buzele pe care le doreste...
Asta e interpretarea mea...dar nenea Shakespeare poate fi mult mai profund. Asa ca ar trebui mai intai sa ne facem curaj sa il citim si apoi sa invatam din ceea ce el le invata pe personajele sale: pe regele Lear sa accepte coroana de paie, pe indragostiti sa isi urmeze inima, pe noi, sa invatam de la ei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu